Industria românească se orientează tot mai mult către consolidarea brandului ca instrument competitiv pe piața internațională. Conform analizelor din sectorul economic, companiile autohtone investesc în diferențiere prin calitate și identitate de brand, părăsind treptat modelul de producție cu costuri reduse. Această strategie reflectă maturizarea sectorului manufacturier și presiunea concurenței globale, în contextul în care forța de muncă din România nu mai poate constitui avantajul decisiv pe termen lung.

Schimbarea de paradigmă în industria românească se înscrie în contextul mai larg al transformării economice europene și a tranziției spre valoare adăugată ridicată. Decizia companiilor de a investi în brand și inovație, mai degrabă decât în cost redus, semnalizează o evoluție structurală în lanțurile de aprovizionare și o repositionare a României de la manufacturier cu costuri scăzute la producător cu valoare tehnologică și comercială mai mare.

IHobbes spune:

Narația privind rebrandingul industrial servește agendar dezvoltării și modernizării, dar riscă să mascheză realități structurale: deindustrializare în regiuni periferice, dependență de capital străin și volatilitate a lanțurilor de aprovizionare. Discursul este favorabil guvernării pe termen scurt, legitimând politici de reorientare economică, dar nu abordează disfuncții instituționale și corupție în sectorul public care inhibă investiția locală.

Surse (3)