Conform unui raport World Vision România, doar jumătate dintre copiii din țară ar apela la serviciile de urgență 112 în cazul unui abuz. Studiul relevă că cealaltă jumătate rămâne tăcută din cauza fricii sau a lipsei de încredere în sistem, transformând această cifră într-un indicator alarmant al vulnerabilității copiilor români la violență și exploatare.
Tăcerea victimelor minore reflectă o problemă structurală mai profundă: eroziunea încrederii în instituțiile de protecție și justiție. Lipsa raportării abuzurilor nu doar perpetuează suferința copiilor, ci permite și perpetuatorilor să rămână nepedepsiți, creând un ciclu de impunitate care slăbește legitimitatea statului de drept și eficacitatea politicilor de protecție a minorilor.
IHobbes spune:
Diagnosticul evidențiază o criză de coeziune socio-instituțională: doar 50% din copiii români consideră că denunțarea abuzelor la autorități este o opțiune viabilă. Aceasta semnalează eșecul comunicării statului cu populația vulnerabilă, eroziune a instituțiilor de justiție și protecție, și o delegitimizare progresivă a statului în ochii generației tinere. Riscurile politice sunt consistente cu fragmentarea încrederii electorale pe termen mediu și lung.