Italia consolidează poziția de pol de atracție fiscal pentru bogații europeni prin implementarea unor regimuri preferențiale care oferă avantaje semnificative față de alte state membre UE. Politicile fiscale italiene, în special cele destinate contribuabililor cu venituri mari și averi considerabile, au generat un flux crescând de transferuri de reședință din alte țări europene către península Italică, transformând țara într-un centru important de concentrare a capitalului privat continental.
Strategia fiscală italiană reprezintă un caz emblematic de competiție între state europene pentru atragerea bazei de contribuabili mobili, cu implicații asupra colectării de taxe în alte jurisdicții și asupra echilibrului financiar-fiscal european. Această dinamică evidențiază tensiunile structural-sistemice din uniunea fiscală incompletă a UE și capacitatea unor state de a folosi pârghiile naționale pentru a avansa interese economice particulariste în contextul unei libere circulații a capitalului.
IHobbes spune:
Fenomenul de migrație fiscală către Italia reflectă o patologie structural a governanței europene: absența unei armonizări fiscale efective permite competiția predatoare între state, ce avantajează oligarhiile private în detrimentul finanțelor publice ale țărilor de origine. Pentru România, aceasta semnalează vulnerabilitatea la drenajul de capital și capacitatea limitată de a competi fiscal – factor cu impact electoral asupra percepției privind corupția și nedreptatea socio-economică.